George Enescu (19 august1881–1955) a fost compozitor, violonist, dirijor și pedagog român, considerat una dintre cele mai strălucite personalități ale culturii române și un muzician de talie universală. S-a născut în satul Liveni, județul Botoșani, într-o familie iubitoare de artă, iar talentul său muzical s-a manifestat de la vârste fragede, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert. A început studiile de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil
silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să
scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și
aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam
nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de
vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în
fața vieții. Ciudat copil, nu?”
Bernard Gavoty – „Amintirile lui George Enescu”
Ca compozitor,
Enescu a creat lucrări de o profunzime și originalitate aparte, în care se
împletesc armonios inspirația populară românească și tradiția muzicii clasice
universale. Capodopera sa este opera „Oedip”, considerată una dintre
cele mai complexe creații lirice ale secolului XX. Printre cele mai cunoscute
lucrări se numără și cele două „Rapsodii române”(1901-1902), care au dus
în lume sonoritățile autentice ale folclorului românesc, Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri
de Clément Marot (1908).
În 1915 are loc prima ediție a concursului de
compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea
câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și
șansa interpretării acestor piese în concerte.
Enescu a fost și un profesor de
excepție, formând generații de mari artiști, printre care se numără
celebrul violonist Yehudi Menuhin, care a
păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l
părintele său spiritual:
|
Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii.
(...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din
propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe. |
Prin
activitatea sa, a promovat cultura românească în întreaga lume, devenind un
adevărat ambasador al spiritului românesc.
În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române.
Într-un articol prilejuit de debutul recent al
sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate
10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:
„George Enescu impune respectul artei, o înaltă
conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist,
Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede
că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a
transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică.
Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd
George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru”.
Odată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68. Moștenirea sa artistică continuă să inspire și astăzi muzicieni și iubitori ai muzicii din toate colțurile lumii. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București, cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
Casele Enescu:
În București se găsește Muzeul Național „George Enescu", găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au
locuit Maruca și Enescu.
Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului
român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru
artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. În Dorohoi se află Muzeul Memorial „George Enescu” din
Dorohoi în casa tatălui compozitorului,
Costache Enescu. Există o Casă memorială „George Enescu” în
Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul, pe
aleea Yehudi Menuhin). În conacul din Tescani, Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii
'80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere
de pictură și de filosofie.
Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie,
a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de deteriorare. A fost salvată în august
2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari.
Bibliografie:
- George Bălan, Enescu, Editura Tineretului, 1963
- Mihai Cosma: George Enescu - destinul unui geniu/ George Enescu - the destiny of a genius, Editura Coresi, București, 2005
- Viorel Cosma: George Enescu în memoria timpului - evocări, amintiri, însemnări memorialistice, Editura Casa Radio, București, 2003, ISBN 973-7902-13-0
- Vasile Tomescu: George Enescu - un geniu al artei sunetelor, Institutul Cultural Român, București, 2005, ISBN 973-577-468-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu